Iarmarocul, oglinda vieţii rurale

17 Ianuarie 2012 | 257 vizualizări
Comentează

de Ştefan Daraban, Iaşi

Târgurile şi iarmaroacele de astăzi abia mai păstrează ceva din farmecul celor de altădată.

   

Nu cred sa fie alt loc mai dens pentru manifestările omului de la ţară decât cel destinat iarmarocului, târgului săptămânal al cărui buh merge până departe, depăşind graniţe săteşti, comunale şi chiar regionale.

Iarmarocul e locul înfrăţit din vechime cu legenda, scena de pe care, înainte vreme, răzbătea până departe sunetul alămurilor şi-n care tocmeala, rămăşagurile şi adalmaşurile se făceau în fumuri de grătare cu mititei, în chiote de flacăi şi nechezat de cai ori muget de cornute.

Plecările erau pregătite de cu seară, iar drumurile croite pe scurtături pentru a nu se întârzia la primele tocmeli.

Greul cădea pe cel care-şi lua vaca de coarne, calul de căpăstru ori porcul din coteţ spre a le propune cumpărătorilor avizaţi. Nu mergeau oricum. Se cereau ţeselaţi, periaţi, eventual spălaţi ca să atragă curiozitatea celor interesţi. Inclusiv spălatul pe dinţi al calului era printre şiretlicuri, ca şi îndoparea godacului cu lături pentru a-i spori greutatea şi rotunjimile. Vaca era şi ea nemulsă în dimineaţa târgului, cu ugerul aproape plesnind de plinătate, semn că laptele de care era în stare umplea sigur, cu vârf, găleata ori cofa de muls.

Ei, dar ce scriu eu... Deja fac legendă din cele văzute ori auzite. Mai mult auzite. Pentru că cele întâlnite azi, în târgurile şi iarmaroacele în care tot am intrat, abia de mai păstrează ceva din măreţia celor de altădată.

Locul alămurilor cu rotiri de cântec şi joc popular, e luat de casetofonul gâjâit, dat la maximum, din care răzbat manelele plângăcioase, cu dor de mamă, de iubită şi de parai. Fumul şi el e altul... Şi zarva alta. Iar tarabele, dacă sunt, nu au nimic din meşteşugurile de altădată, ci chinezării de tot felul, încălţări, jucării, articole de îmbrăcăminte şi de uz casnic şi gospodăresc aduse de pe aiure... Un întreg bazar lângă care distingi, cu o sinceră îndoială a inimii, făptura unui bătrânel sau a unei bunici care încearcă să-şi facă un bănuţ din ceea ce au apucat să adune din grădină ori din cuibarul găinilor. Subiect greu de digerat. De înţeles, mai ales rememorând cele întîlnite la Podu Iloaiei.

Podu Iloaiei, aşezare la întretăiere de drumuri, situată la 25 de kilometri de Iaşi, cu statut recent de localitate urbană. Fiecare zi de luni, după tradiţie, este, la Podu Iloaiei, zi de iarmaroc. Lume de peste lume, se zice, s-adună din satele şi comunle învecinate. Ba, chiar, şi de la oraş şi de la munte.

Profilul iarmarocului - acelaşi. Se vinde şi se cumpără orice. Numai că, spun, vechii târgoveţi, nu mai e ce-a fost. Lumea nu mai are ce vinde. Puţini cai, puţine vaci, puţini porci ori alte animale. Nu mai creşte nimeni, imi zicea unul. Şi nu se mai munceşte ca altădată, adăga un altul. Lumea nu are bani şi, neavându-i, neavând pe ce-i face, nu cumpără.

În plus, peste toate tronează neglijenţa autorităţilor locale. Ce Europă, ce norme de igienă şi ce comerţ civilizat? Străine sunt toate locului, pentru că ceea ce vine din vechime moare sigur. Moare la marginea aşezării, unde începe izlazul.  O împrejmuire cu sârmă ghimpată, cu doar două trei tarabe ruginite. Nimic care să semene a interes pentru ceea ce se ştie a fi locul în care se vântură banii. Nimic din semnele timpului în care suntem şi ne pretindem.

Nemulţumirile celor cu care am stat de vorbă, părerile lor, năduful şi  neîncrederea că s-ar putea schimba ceva, fac parte din fiinţa locului. Păcat. Mai multe nici nu vreau să adaug, deşi mi-i plină mintea şi sufletul de necaz.

Bine măcar că pământul era bocnă în ziua vizitei mele. Altfel m-aş fi amărât şi mai mult la curăţirea încălţărilor. Spusele oamenilor sunt mai mult decât convingătoare...
 

Taguri: iarmaroc, târg de țară, comercianți, Podu Iloaiei

Citește mai multe articole
de Ştefan Daraban, Iaşi

• Acum
• Urmează

• Ultimele 24 de ore
• Săptămână
• Lună

Parteneri Online: